Aproape necunoscută în spaţiul cultural românesc, Biblioteca Română din Freiburg este una dintre instituţiile cele mai vechi ale exilului românesc postbelic, sursă de primă importanţa pentru istoria acestuia prin bogăţia mărturiilor scrise mergând de la articole de presă sau cărţi până la documente de arhivă, unele dintre ele reflectând activitatea sau acţiunile românilor care „au ales libertatea”.
Aceasta reflectă, pe lângă activitatea culturală pe care a desfăşurat-o între anii 1949-1989, dar şi după căderea regimului comunist şi până în prezent, „faţetele exilului românesc”, lupta cu regimul comunist de la Bucureşti dar şi relaţionarea cu autorităţile statului german.
Bazele instituţionale ale Bibliotecii Române din Freiburg au fost puse la 1 mai 1949, de către Virgil Mihăilescu, despre care Dan Ottiger Dumitrescu menţionează, că în ţară a lucrat la Biblioteca Academiei Române sub îndrumarea profesorului Ioan Bianu.
Ulterior aceasta a fost oficial recunoscută ca persoană juridică şi morală de către autorităţile germane competente din Freiburg, la data de 21 iulie 1950 prin legalizarea unui Statut de constituire şi funcţionare în confirmitate cu legile de atunci din R.F.Germania.